Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Un aspect important al atingerii obiectivelor, inclusiv de învățare, este motivația. De multe ori, ne definim obiectivele sau ajutăm copilul să și le formuleze pe ale sale, dar ne lipsește acel impuls necesar pentru a le duce la capăt. Ne lansăm în diverse proiecte și le abandonăm pe parcurs sau nici nu le începem pentru că le lăsăm pe un „mâine” care se tot prelungește, ne plictisim sau suntem asaltați de alte probleme mai presante.

Pentru a depăși astfel de situații și a ne atinge obiectivele, un prim element important este definirea acestora. Am mai vorbit și aici despre distincția dintre vis și obiectiv și despre instrumentele pe care le putem folosi pentru structurarea obiectivelor.

Dar, de multe ori, după stabilirea obiectivelor este posibil să nu ne simțim suficient de motivați și să începem să inventăm scuze. Dacă ați observat, devenim extrem de creativi când este vorba să găsim motive când nu facem ce ne-am propus. Un prim pas pentru prevenirea abandonării obiectivului este să conștientizăm că ne putem redefini termenele și că dacă am dat greș în respectarea lor prima dată nu înseamnă că întregul proces a fost compromis. Aici intervine motivația. Cât de motivați suntem să atingem un obiectiv și dacă nu suntem suficient de motivați, ce putem face pentru a ne ridica nivelul de motivație?

Una dintre capcanele des întâlnite este confuzia între motivație și plăcere. Plăcerea poate susține motivația, dar nu este o condiție necesară. De exemplu, dacă obiectivul meu este să citesc trei sute de pagini în trei zile, îmi va fi mai ușor să îl ating dacă mă interesează subiectul și îmi și place să citesc (citesc repede și cu ușurință), dar nu înseamnă că dacă nu sunt îndeplinite aceste condiții îmi este imposibil să fac acest lucru. Astfel, pentru a combate tendința de abandon, este esențial să ne concentrăm asupra motivului din spatele obiectivului de a citi cele trei sute de pagini și nu asupra plăcerii pe care ne-o provoacă sau nu acest proces. De exemplu, să spunem că ne pregătim pentru un examen. Este mai important să trecem examenul decât dacă ne place sau nu să citim cele trei sute de pagini.

De asemenea, în loc să ne concentrăm asupra lipsei plăcerii este mai bine să ne concentrăm asupra anticipării satisfacției pe care ne-o va genera atingerea obiectivului. Anticiparea satisfacției (a unei gratificații) amplifică producția de dopamină, una dintre așa-numitele „happy chemicals”.

O altă problemă legată de scăderea nivelului de motivație este sentimentul că sarcinile pe care trebuie să le îndeplinim sunt copleșitoare. Dacă mă gândesc că este imposibil să citesc trei sute de pagini în trei zile, pentru că este prea mult sau pentru că mai am și alte lucruri de făcut, foarte probabil voi simți tentația să renunț. O soluție foarte bună este să divizez obiectivul în tranșe mai mici pe care să îmi fie mai ușor să le gestionez. De exemplu, dacă mi se pare prea greu să citesc o sută de pagini pe zi într-o singură tranșă (subiectul este prea greu, nu am timpul necesar), o idee bună este să îmi stabilesc două sau trei intervale mai mici în care să parcurg 30-50 de pagini. În acest sens, trebuie să mă gândesc la perioadele din zi când am randament și sunt mai puțin stresat sau obosit.

Un alt aspect care nu trebuie trecut cu vederea este stresul generat de nefinalizarea altor sarcini. Acesta este un obstacol major în calea unui nivel ridicat de motivație. În psihologie, se vorbește de așa-numitul efect Ovsiankina care se referă la faptul că există o tendință de concentrare asupra sarcinilor rămase nefinalizate, deoarece din punct de vedere psihic omul are nevoie de finalitate pentru a se simți liniștit. Finalizarea sarcinilor aduce relaxare, detașare și se reflectă în mod pozitiv asupra autonomiei și stimei de sine.

Am ales să abordez acest subiect al motivației dintr-o perspectivă mai generală și nu dintr-una centrată asupra copiilor și a obiectivelor de învățare ca de obicei pentru a vă atrage atenția că stresul indus de sarcinile și obiectivele proprii pe care nu reușim să le finalizăm se răsfrânge de multe ori asupra copiilor. De câte ori nu spunem fiecare dintre noi sub o formă sau alta „În loc să îmi văd de treburile mele, fac teme la matematică!”, urmând un cortegiu de reproșuri adresate copilului care exprimă în realitate nemulțumiri proprii. Dar, așa cum spuneam și mai sus, astfel de situații în care nu avem cel mai adecvat comportament nu trebuie să ne facă să ne oprim din atingerea obiectivului de a oferi susținere și educație copiilor.

Bricks & Tricks

• Ajută copilul să își definească în mod clar obiectivele și dacă sunt prea complexe, să le divizeze în sarcini mai mici. Încurajează-l să folosească un planner sau un calendar, deoarece așa va fi mai organizat, iar bifarea sarcinilor îndeplinite îi va produce satisfacție.

• Nu insista asupra plăcerii pe care ar trebui (de multe ori doar în viziunea ta) să i-o producă sarcina respectivă, ci pe importanța îndeplinirii ei și pe satisfacția pe care o va simți. Nici în cazul în care sarcina este una plăcută nu este recomandabil să insiști asupra acestui fapt, deoarece astfel există riscul confuziei dintre motivație și plăcere.

• Încurajează copilul să nu lase sarcini nefinalizate, deoarece acestea sunt generatoare de stres, mai ales dacă este la vârsta în care îi este încă greu să își stabilească prioritățile.

• Nu încuraja copilul să inventeze motive pentru neîndeplinirea sarcinilor și explică-i cum să le reprogrameze fără a se priva de somn, mâncare etc.

• Nu insista asupra rezultatelor negative pe care le poate avea neîndeplinirea sarcinii decât dacă acest lucru este absolut necesar, ci mai degrabă pe satisfacția pe care o va simți la finalizarea acesteia.

• Nu îi oferi gratificații materiale pentru îndeplinirea sarcinilor, deoarece pentru a simți același nivel de satisfacție (dopamină) în timp, gratificațiile vor trebui să crească sau să se diversifice, iar îndeplinirea sarcinilor va deveni condiționată de primirea unei recompense.