Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Pentru mine, subiectul educației (școlii) are ceva în comun cu tragedia greacă: mila și groaza. La catharsis încă nu am ajuns, mă zbat între cele două. Pe de o parte, îmi este milă de copii, mai ales de cei mici, pentru că școala nu este gândită să îi ajute să se descopere ca persoane, ci să îi facă să devină un anumit tip de persoane. Explic imediat mai jos. Pe de altă parte, îmi este groază când văd cu ochiul liber lipsa de interes a instituțiilor care ar trebui să reglementeze domeniul (de la școala de cartier, la Ministerul educației și Academia Română). Povestesc imediat despre fiecare.

Încă de la prima reformă importantă a învățământului, cea a lui Spiru Haret, acesta declară că scopul învățământului este de a crea buni cetățeni, respectiv de a asigura cunoștințe cerute de carierele necesare pentru „viața completă și armonică a statului” (un articol despre Spiru Haret aici, de unde am preluat și citatul de mai sus). Concluzia pe care o putem trage este că sistemul de învățământ a fost gândit de la bun început pentru a servi necesităților statului. În regimul comunist s-a menținut aceeași direcție: țara care se voia industrială scotea pe bandă rulantă ingineri și muncitori care au umplut fabricile și combinatele puse pe linie moartă după 1989 și corela numărul de locuri din facultăți cu cel al locurilor de muncă din economie. Bunul cetățean de la începutul secolului al XX-lea a fost înlocuit de „omul nou, făuritor al societății socialiste multilateral dezvoltate”. În prezent, în Memorandumul privind implementarea proiectului „România educată” se vorbește despre „pregătirea cetățenilor pentru viața civică” (dacă aveți curiozitatea, puteți găsi Memorandumul aici). Nimic despre individ, totul despre cetățean. Nimic despre talente, totul despre îndatoriri. Sistemul școlar s-a dezvoltat ca necesitate a statului de a-și crea forță de muncă aptă să răspundă cerințelor pieței de la un moment dat. De aici și ierarhizarea materiilor. De aceea științelor li se acordă rolul cel mai important, iar disciplinelor umaniste și artelor un loc demn de timpul liber. Materiile din ultima categorie țin mai mult de cultivarea individului, în timp ce primele răspund premizelor formării pentru o viitoare meserie. Dacă această idee este până la un punct acceptabilă, problema care se pune este că școala formează oameni pentru o societate și pentru meserii care fie nu mai există, fie s-au transformat foarte mult. Dacă ne gândim la modul în care arată și este organizată clădirea unei școli sau modul în care se desfășoară procesul educațional, vom vedea că nu s-au schimbat prea multe de la 1900 încoace deși societatea nu a stat pe loc.

Învățământul și programele educaționale nu au viziunea faptului că lumea, problemele societății și meseriile se schimbă. Desigur, nu este rațional să ne gândim că școala ar trebui să știe cu exactitate care vor fi acestea, dar pornind de la această idee ar trebui să formeze indivizi creativi care să își poată folosi inteligența și cunoștințele pentru rezolvarea unor probleme. Memorarea și reproducerea sunt mai puțin utile într-o epocă în care informațiile sunt foarte ușor accesibile. Ar fi mai util ca în școală să se învețe cum pot fi folosite și filtrate aceste informații, cum pot fi recunoscute informațiile false sau inexacte etc. Astăzi se vorbește foarte mult de creativitate, inclusiv în Memorandumul susmenționat, în care se menționează „stimularea și valorificarea creativității” (cum?!), dar aceste demersuri se limitează de multe ori la sfera artistică. Creativitatea este înghesuită, în continuare, alături de disciplinele considerate și ele neesențiale și nu își găsește aplicabilitatea în rezolvarea unor probleme și situații noi.

În încheiere, câteva cuvinte despre instituțiile implicate în acest proces.

Școala. Este o instituție înghețată, lipsită de concurență, în sensul bun al cuvântului. Sistemul de arondare în funcție de domiciliu, alături de cel de titularizare creează stagnare. Școala nu funcționează după un sistem al pieței libere în care să existe concurență la nivelul ofertelor educaționale. Nu există interes pentru proiecte de modernizare. Școli cum sunt cea de la Ciugud, Alba sunt, în domeniul educațional, ceea ce este Oradea pentru primării: excepții, nici măcar modele, pentru că pentru a fi modele ar trebui să existe interesul de a fi urmate. Criza fondurilor, mijloacelor materiale și competențelor educaționale transferă rolul școlii în afara acesteia unde, pentru că acolo mecanismele pieței funcționează, furnizorii alternativi de educație concurează în asigurarea de oferte educaționale variate și adaptate. Aici ar fi de menționat că inclusiv actorii sistemului, profesorii care dau meditații private, găsesc soluții creative pe care nu le aplică în cadrul școlii. Nu vreau să intru în discuții legate de moralitatea acestui act sau de consecințele fiscale, ci doar să atrag atenția asupra neimplicării statului. Dacă profesorii pot oferi soluții creative în afara sistemului educațional de stat, de ce nu sunt recuperați de acesta?

Ministerul educației. Ca urmare a numirilor în funcție pe baza opțiunilor și apartenenței politice, este o instituție incapabilă să gestioneze selectarea celor mai potrivite programe școlare, manuale etc. De la un an la altul copiii învață după alte manuale mai mult sau mai puțin inspirate, realizate de alte colective mai mult sau mai puțin competente. De asemenea, sistemele de evaluare și testare se schimbă de fiecare dată când statisticile europene arată că locul României este la coada clasamentelor, ba la alfabetizare, ba la competențe digitale, ba la științe. Un bun exemplu pentru modul în care ministerul nu reușește să gestioneze (cu creativitate) problemele cu care se confruntă este cel al Evaluării Naționale la clasa a viii-a despre care se vehiculează că ar urma modelul PISA. Dacă vă uitați la testele de antrenament la limba română pentru anul 2020-2021 elaborate de minister, veți observa că toate sunt variațiuni pe aceeași temă. Un profesor competent de limba română poate imagina pentru subiecte care doar teoretic solicită creativitatea (de exemplu, asocierea unuia dintre textele de examen cu un text citit sau studiat la școală), „comentarii” care pot fi învățate pe dinafară pentru un număr mare de teme: prietenie, școală, copilărie etc. Se vorbește foarte mult despre „modelul finlandez” sau alte sisteme de învățământ funcționale. Dacă știm că există, de ce ministerul nu apelează la experți provenind din aceste sisteme pentru consultanță?

Academia Română. Puteți „admira” pagina web a Academiei Române aici. Punctele de vedere ale instituției, subliniez „punctele de vedere”, nu soluțiile, le găsiți aici. Am citit pozițiile Academiei față de învățământul on-line. În mare parte, cuvinte frumoase, dar lipsite de impact. Academia Română trăiește între zidurile ei și pe pagina ei de internet. Autointitulată, „simbol al spiritualității, forum al consacrării, spațiu al cercetării fundamentale” nu este deranjată de imoralitatea sistemului de învățământ, de consacrarea mediocrităților și incompetenței și nu cercetează problemele cu care se confruntă societatea și nu oferă soluții la acestea.