Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Un articol inspirat din #povestea de vineri Madeline Finn și cățelul bibliotecar

Dacă ne uităm cu ochii adultului la simpatica poveste a lui Madeline Finn și a cățelușei Bonnie alături de care aceasta capătă încredere să citească, ne vom da seama imediat că obiectivul lui Madeline nu este să învețe să citească cursiv, ci să capete o steluță în loc de stickerul pe care scrie „Mai încearcă”.

Deși aparent purtător al unui mesaj motivațional, bilețelul transmite de fapt „Ai dat greș din nou. Poate reușești data viitoare”. Steluțe, buline colorate, calificative sau note, în orice sistem educațional care le folosește, acestea sancționează rezultatele slabe, mai degrabă decât să premieze performanța. Mai mult, în România, foarte frecvent performanța școlară se suprapune simțitor cu disciplina. „Să stai cuminte și să fii atent la doamna!” este fraza utilizată cu mici variații și adaptări de la grădiniță și până în momentul în care părinții consimt să lase copiii să se desprindă de ei. Acestea sunt cele două elemente-cheie în jurul cărora gravitează viața școlară: disciplina („cumințenia”) și notele. Dacă ai înțeles sau nu, dacă poți să aplici ce ai învățat, dacă vezi sensul școlii, dacă ceea ce faci la școală îți stârnește curiozitatea și interesul sau dimpotrivă, te plictisește de moarte sunt aspecte absolut irelevante; important este să fii cuminte și să ai note bune.

În povestea lui Madeline, fetița repetă în diverse împrejurări că nu îi place să citească din pricina faptului că nu reușește să pronunțe corect cuvintele, copiii chicotesc, iar învățătoarea nu îi acordă dorita steluță. De câte ori nu ne-am aflat într-o astfel de situație la școală, în care ne-am simțit ridicol, iar adulții responsabili din clasă sau de acasă nu s-au străduit să găsească o soluție care să ne sprijine. De câte ori ne-am promis că ne vom crește altfel copiii, iar acum constatăm că urmăm îndeaproape modelul părinților noștri?

Prin urmare, ce am putea face pentru ca procesul educațional să decurgă mai bine pentru copiii noștri? În primul rând, trebuie să ne raportăm cu luciditate la realitatea în care trăim, fără acuzări și lamentări. Din punctul meu de vedere, aceasta stă cam așa:

1. Școala

Nu există o politică educațională coerentă (ce se studiază între clasa 0 și clasa a XII-a de la o generație la alta, cum se face trecerea între etape (intradisciplinaritate), cum se leagă materiile între ele (interdisciplinaritate)), manualele alternative sunt foarte diferite din punct de vedere al calității, deși aparent respectă aceeași programă, se studiază lucruri neesențiale sau dimpotrivă, prea complicate, nu se transmit elevului metode și instrumente de învățare (se pune accent pe memorare și reproducere), profesorul are un rol central (elevii trebuie să urmeze ritmul său și nu invers), instrumentele folosite sunt depășite fizic și moral, ceea ce face ca procesul educațional să fie greoi, plictisitor, uniformizant și deloc atractiv cu oferta mediului virtual pe care elevii o folosesc strict pentru divertisment. La aceasta se adaugă mentalitățile învechite (a se vedea ședințele cu părinții în care profesorul laudă sau înfierează elevii și la care părinții participă în calitate de spectatori, singura lor implicare în actul educațional fiind aceea de a transmite copiilor că trebuie să fie cuminți, să nu deranjeze și să își vadă de treabă).

2. Societatea

Societatea transmite un model concurențial, parțial moștenit din perioada comunistă când absolvenții de studii superioare reprezentau noua aristocrație, parțial configurat de rețetele de succes de după 1989. De câte ori când de abia am făcut cunoștință cu cineva nu suntem întrebați sau nu întrebăm „Unde lucrați?” pentru a cântări locul interlocutorului pe o scală a dezirabilității sociale. Am constatat în ultima vreme studiind oferta educațională a liceelor că există o ierarhizare care începe cu matematică-informatică, musai bilingv și se încheie cu filologie. Câți dintre noi își împing copiii spre secțiile considerate de top, deși ei nu au niciun fel de înclinații pentru acestea, doar ca să ne simțim noi mai împliniți din punct de vedere social?

3. Familia

Familia urmează același model concurențial pe care îl promovează societatea. De multe ori, nu ne interesează performanțele școlare ale copilului în sine, ci doar raportarea la rezultatele celorlalți copii („Dar X ce notă a luat?” sau, în cazul în care copilul ia 10 „Câți de 10 s-au luat?”). De asemenea, relația cu școala și cu profesorul nu este privită bidirecțional. Copilul și profesorul nu sunt parteneri, elevul trebuind să își știe locul în sistem („să fie cuminte, pentru că altfel nu ia note bune”). Astfel, copilul nu merge la școală pentru a se cultiva, pentru a acumula cunoștințe, ci pentru a face pe plac părintelui. După cum știm cu toții din experiență, un părinte mulțumit este unul care nu te bate la cap și îți lasă mai multă libertate.

Deci, pornind de la acest tablou, ce putem face noi înșine, ca părinți sau educatori, pentru a oferi o educație mai bună copiilor.

Bricks & Tricks

• Comparația nu este utilă. Singura direcție în care aceasta funcționează este în raport cu propriile rezultate. Ai făcut progrese sau ai stat pe loc? Dacă ai stat pe loc, care sunt cauzele, pentru că sigur acestea nu țin 100% de tine. Nu compara copilul cu alte persoane, deoarece își va pierde încrederea în sine și interesul pentru învățătură, singura sa motivație în relație cu școala fiind să ia note bune pentru a te mulțumi.
• Nu folosi copilul ca instrument de măsurare a propriei reușite în viață. Nu îi spune că te simți prost când prietenii se laudă cu copiii lor pentru că tu nu ai cu ce să te lauzi. Acest lucru va face să îi scadă stima de sine, iar un copil cu o stimă de sine scăzută se poate transforma într-un bully și te vei confrunta cu probleme și mai mari.
• Găsește activități alternative care să stârnească interesul copilului. Având în vedere că interesul pentru transformarea în bine a sistemului școlar este foarte scăzut la nivelul instituțiilor responsabile, este necesar să găsim instrumente alternative pentru educație. Evenimentele organizate de biblioteci, de organizații din societatea civilă și mai ales activitățile gândite în familie pentru copil sunt esențiale pentru dezvoltarea acestuia.
• Nu interzice internetul. Caută materiale și activități în care resursele on-line să fie folosite pentru activități educaționale. Cărțile electronice sunt tot cărți, iar desenatul pe tabletă este tot desenat. Ghidează copilul către comunități on-line sau fizice grupate în jurul unor interese educaționale (cluburi de lectură, limbi străine, matematică etc.).
• Promovează cooperarea și nu concurența. Învață-l să acorde ajutor și să construiască o comunitate. Învățatul împreună cu alți copii dă rezultate mai bune decât studiul individual. O comunitate înseamnă folosirea talentelor tuturor membrilor și nu o concurență acerbă între aceștia pentru captarea bunăvoinței profesorului și a părintelui.
• Urmărește perioadele din zi în care copilul învață cel mai ușor, creează-i un mediu adecvat, identifică stilul de învățare care i se potrivește. Fii pentru el acel cățel bibliotecar care îi acordă susținere necondiționată. Toți avem nevoie de unul și dacă este mama noastră cu atât mai bine.