Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Am pus în paranteză titlul poveștii de vineri pe care o poți asculta aici, pentru că fiecare dintre noi poate completa cu numele propriului copil.

Fără să dau spoilere 😊, protagonistul poveștii, Arthur, se înfurie atunci când i se cere să se supună regulilor. Dacă îți sună cunoscut, găsești câteva idei în continuare.

Pentru a gestiona furia, nu numai pe a copilului, ci și pe cea proprie, pentru că, din experiență, furia este o emoție contagioasă, este o idee bună să ții minte că de cele mai multe ori reacția pe care o ai nu este provocată de o persoană sau de o situație, ci de ceea ce crezi tu despre persoana sau situația respectivă. De exemplu: copilul se înfurie când îi spui să își facă temele. Copilul se înfurie pentru că el gândește astfel: Mă pune să îmi fac temele, deci mă controlează, îmi impune ce să fac, nu îmi cere părerea. Tu te înfurii pentru că ai impresia că te sfidează, nu te respectă, face intenționat să te enerveze. După cum poți vedea, reacția de furie a ambelor părți nu are nicio legătură cu temele. Dacă observi că te întâlnești cu aceeași poveste și în alte circumstanțe (mersul la culcare, ordinea în cameră, igiena personală etc.), înainte de a te înfuria, ia o pauză și analizează-ți gândurile. Psihologii ne sfătuiesc să recurgem la modalități de temperare a reacției: să respirăm adânc, să numărăm, să ieșim din cameră și să revenim când ne-am calmat etc. Dacă la tine funcționează, succes și în continuare! Eu am încercat să număr până la 10 și când am ajuns la 3, am cedat și am țipat. Dacă de fiecare dată când te enervezi, îți propui să nu mai țipi la copil, dar o lași mereu pe data viitoare, știi despre ce vorbesc.

Pentru a te apropia de obiectivul de a gestiona cât mai bine situațiile (potențial) explozive, iată câteva idei:

Regulile și rutina sunt bune. (Când spun asta, mă refer la rutină în sensul existenței unui program, a unor activități repetitive care ne ajută să fim mai eficienți, nu să ne plictisim.) Dacă nu ar exista reguli, am trăi în anarhie. Fără reguli, educația copiilor este imposibilă. Dacă nu mă crezi, gândește-te cât de mult te-a ajutat rutina din primii ani când copilul mânca, dormea și se juca după un program. De asemenea, adu-ți aminte cât de iritat era când se depășeau orele de masă sau de mers la culcare. Lipsa rutinei este obositoare. Toate bune până aici, dar ce ne facem când, ca în exemplul de mai sus, copilul încalcă regulile sau se opune aplicării acestora? Părerea mea este că astfel de situații apar atunci când regulile nu sunt stabilite de comun acord, ci impuse de părinți. Nu zic că trebuie să cedezi în cazul în care copilul nu este de acord, dar fii flexibil și măcar lasă-l să își manifeste dezacordul. Desigur, fiecare regulă poate veni la pachet cu recompense și sancțiuni, dar cel mai important este ca toată lumea să respecte regulile și mai ales tu, ca părinte, pentru că educația se bazează în primul rând pe modelul personal.

Când te înfurii, analizează gândurile care îți trec prin cap. Mai mult, învață copilul să facă și el acest lucru. Cu cât mai repede conștientizăm fiecare că furia este provocată de propriile impresii și judecăți, cu atât mai repede se poate restabili echilibrul. Pentru a ajunge în acest punct, e bine să exersezi cu copilul de mic recunoașterea emoțiilor. Ai aici un link către un exercițiu pentru copii de vârste mai mici. E combinat și cu o parte de arts and crafts, deci nu se va plictisi. În cazul copiilor mai mari, folosește exemple din lecturi comune și ajută-i să identifice emoțiile personajelor. Bineînțeles, în etapa următoare, aplică cele de mai sus și în situații reale (mai ales când este vorba de adolescenți). Evident, riști să se îndrepte asupra ta, dar nu îi combate violent și nu face concurs pentru a vedea cine se înfurie mai tare 😊 (Ah, și nu amenința!). De obicei aceste judecăți sunt îndreptate asupra unei persoane (din cauza ta..., îmi faci asta, îți propui să mă enervezi, știi că mă înfurie să..., ți-am spus de o mie de ori), asupra ta însuți/însăți (nu sunt în stare să..., sunt cel mai incompetent părinte, nu sunt o mamă bună, alte mame...) sau asupra unor circumstanțe necontrolabile (iar mi se întâmplă, numai mie mi se întâmplă, știam eu că...). Vestea bună este că, dacă recunoști discursul, acum știi că nu copilul este de vină, ci propriile judecăți, propriul dialog interior.

Comunică asertiv. Nu reacționa violent. Nu spune: „Mă enervezi!” (Știu, e greu!). Spune: „Mă enervează când...”. Astfel, muți accentul de pe copil pe situația care, de fapt, face obiectul disputei. Cere și copilului să spună ce îl deranjează și învață-l treptat să descrie situația și să nu atace persoana. Această practică merge mână în mână cu renunțarea la etichetări. Știi, momentele acelea când spui „Ești așa și pe dincolo” în loc să te rezumi la ceea ce te deranjează.

Alege să vezi partea plină a paharului. Știm cu toții vorba: ce e mult strică. Renunță la exagerări. Nimic nu este capăt de lume. Nu mai spune „Mi-a stricat ziua” sau „Asta îmi distruge viața”. Apelează la variante mai apropiate de realitate: mă deranjează, sunt dezamăgit (nu distrus), sunt furios (nu scos din minți) etc.

Aurora Conrad, 30 mai 2022