Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

#povesteadevineri „Silenzio, Bruno!” este și pentru tine, nu doar pentru copilul tău. De fapt, este mai mult decât o poveste; este un exercițiu de autocunoaștere. Bruno reprezintă acea voce de multe ori sabotoare care ne împiedică să ne trăim viața cu bucurie. Deși nu ne dăm seama, acea voce interioară pe care o auzim permanent în mintea noastră, confundându-se cu vocea noastră fizică nu este decât parțial rezultatul experienței noastre. Ea este vocea părinților și a altor figuri cu autoritate din viața și mai ales din copilăria noastră și vocea colectivă a societății în care trăim și a normelor ei.

Poate ai auzit de multe ori aceste lucruri, poate conștientizezi mai mult sau mai puțin această voce interioară sau poate te simți mai mult sau mai puțin confortabil în prezența gândurilor pe care le exprimă. Dar un lucru la care poate nu te-ai gândit până acum este modul în care propriul „Bruno” contribuie la formarea unui alt „Bruno”, mai mult sau mai puțin prietenos, cel al copilului tău. În cele ce urmează îți voi aduce în atenție câteva aspecte legate de relația cu copilul mediată de cei doi „Bruno”, iar la sfârșit îți voi povesti despre un exercițiu pe care l-am făcut cu unul dintre copiii mei.

În carte, vocea interioară are un nume care o individualizează și o disociază de persoana căreia îi aparține. Pentru mine, acest lucru nu este confortabil, dar pentru cine se încumetă este util ca exercițiu de identificare să îi dea un nume.

Vocea interioară este, pe de o parte, purtătoarea unor mesaje dureroase din copilărie manifestate fie verbal: „Nu ești în stare de nimic”, „Mă faci de râs”, „Ia uite ce note mari are X; mama lui era foarte mândră de el la ședință, nu ca mine”, fie prin comportament: lipsă de atenție la nevoile copilului (copilul vrea să stea de vorbă cu părinții, dar ei îl trimit repetat în camera lui pentru a putea discuta între ei, ceea ce îl face să se simtă respins și îi afectează stima de sine), lipsă de interes pentru problemele copilului (el povestește ceva, iar părinții îi spun „Nu mă interesează”, „Mai lasă-mă cu astea”, „Te ții numai de nimicuri”), impunerea de haine în care copilul nu se simte în largul lui (un aspect foarte important în adolescență, dar și la vârste mici, mai ales dacă este certat că le strică).

Pe de altă parte, vocea interioară este reflectarea unor comportamente standard pe le-am găsit utile în anumite situații și le repetăm. Mintea noastră funcționează prin organizarea informațiilor și experiențelor în categorii și pe bază de comportamente care să ne ferească de suferință. De exemplu, dacă în copilărie am fost certați de fiecare dată când făceam o greșeală și ne-am dat seama că dacă ascundem greșelile, acest lucru ne ferește de suferința provocată de faptul că suntem certați sau pedepsiți, este foarte probabil ca la vârsta adultă să ascundem greșeli pe care le facem la serviciu pentru a evita reacțiile șefilor sau colegilor.

Ca să rezum și să trec mai departe la relația cu copilul, ce trebuie să reținem din cele de mai sus este că vocea interioară are două componente: una formată din ideile induse de figurile de autoritate și cealaltă din comportamentele defensive care ne-au servit într-o anumită situație și pe care le repetăm în circumstanțe pe care mintea noastră le introduce în aceeași categorie. Aici trebuie precizat că toate aceste considerații sunt valabile pentru vocea interioară negativă și sabotoare, nu și pentru situațiile în care suntem echilibrați și împăcați cu noi înșine, iar vocea interioară ne susține în acțiunile pozitive pe care le întreprindem.

Acum, dacă suntem posesorii unui astfel de „Bruno” care a acumulat experiențe și comportamente negative - de exemplu, nesiguranță, angoase, respingerea noului, neîncredere în sine, preocupare excesivă față de părerea celorlalți, complexe de inferioritate, stimă de sine scăzută etc. - este posibil să le transmitem și copilului pe baza mecanismului menționat mai sus, ca figură de autoritate și model din viața acestuia. Câteva exemple:

1. Copilul se joacă în parc și mama țipă disperată în fiecare moment în care i se pare că acesta traversează o experiență periculoasă (conform experienței proprii sau ideii personale despre ce înseamnă o mamă grijulie și responsabilă). Dacă mai adaugă și comentarii de genul „Mă superi”, „O să mă omori”, „Fac atac de cord când te văd”, avem mixul potrivit pentru a crea un comportament care evită explorarea și care îi face plăcere mamei (acest lucru generând recompense, inclusiv de ordin psihologic – copilul nu se mai simte responsabil pentru reacțiile exagerate pe care i le provoacă mamei).

2. Copilul vine de la școală și spune ce notă a luat. Dacă reacția este „Cât ai luat data trecută?”, copilul învață că trebuie să își compare performanțele de la diferite momente pentru a vedea dacă se situează pe o curbă evolutivă, stagnează sau involuează. De asemenea, învață să se autoaprecieze și să nu depindă de părerile celorlalți. Dacă dimpotrivă, este întrebat ce note au luat ceilalți din clasă, el învață că performanțele sale nu au valoare decât prin comparație cu ceilalți, respectiv că valoarea sa depinde de locul pe care îl ocupă în ierarhia socială.

3. Copilul are un comportament care nu se încadrează în normele considerate acceptabile (vorbește tare, se ceartă sau se bate cu colegii, nu vorbește respectuos cu educatoarea sau învățătoarea). Dacă i se explică pe rând și cu răbdare că aceste comportamente nu sunt potrivite pentru că sunt necorespunzătoare unei persoane civilizate și i se oferă exemple de rezolvare neconflictuală a problemelor, acest lucru se va reflecta pozitiv asupra stimei de sine și capacității de soluționare a situațiilor care prezintă riscul de a evolua către violență. „Nu e frumos” nu este niciodată suficient. Cu atât mai puțin sunt adecvate „Mă faci de râs” sau „A dat el în tine, dai și tu în el”.

Pe baza acestor câteva exemple, putem face portretul-robot al unui „Bruno” al copilului, creat cu propriul nostru concurs: 1- teamă de explorare și evitarea noului, neîncredere în performanțele proprii în plan fizic; 2- neîncredere în sine, teamă de eșec, tratarea propriei valori în raport cu opiniile celorlalți; 3- stimă de sine scăzută, respingere, sentimentul că nu este înțeles, faptul că în societate problemele se rezolvă prin violență (adoptând după caz, rolul de bully sau de victimă).

În încheiere, exercițiul menționat la început – o experiență personală

Petrecându-mi cea mai mare parte a copilăriei în regimul comunist (aveam 15 ani în 1989), ideea care mi s-a transmis a fost că școala este cel mai important lucru în viață. Școala adică diplomele, notele etc., nu educația. În contextul în care aristocrația reală pierise în închisorile comuniste, noua aristocrație o reprezenta intelectualitatea. Iar în regimul comunist, a fi intelectual însemna să fii absolvent de facultate. Deci, „Bruno” a făcut această echivalență: școală=valoare.

În momentul în care băiatul meu a ajuns la școală (ba chiar mai devreme cu un an, pentru că am sărit clasa pregătitoare, deoarece un an de școală valorează mai mult decât un an de joacă, nu-i așa?), lucrurile nu au stat confortabil pentru mine. Teme nefăcute, comportamente nepotrivite, telefoane zilnice din partea învățătoarei exasperate, note scăzute. Am trecut prin toate comportamentele negative de mai sus: l-am acuzat că mă face de râs, l-am amenințat cu diverse pedepse dacă mai primesc telefoane, am început să îi verific temele într-un mod neconstructiv. După care mi-am dat seama că lucrurile merg din rău în mai rău.

Soluția pe care am găsit-o:

1. Mi-am analizat discursul și mi-am dat seama că mă regăsesc mai mult eu în el decât copilul. Concluzia pe care am tras-o a fost că eu încerc să creez un context confortabil pentru mine care să nu îmi zdruncine credința școală=valoare și care să nu mă dezavantajeze social (mama copilului care creează probleme).

2. În urma concluziei de mai sus, am mutat atenția către copil care avea într-adevăr un volum foarte mare de teme inutile și plictisitoare și care nu se mai putea ocupa de alte activități care i-ar fi făcut plăcere.

3. Am început să lucrez cu fiecare comportament, asumându-mi temele nefăcute și dându-i materiale alternative după care să lucreze, urmărind atingerea rezultatelor conform programei. Am recunoscut că i s-au făcut nedreptăți și l-am încurajat să înțeleagă contextul producerii lor și mai ales că nu așa se va întâmpla de fiecare dată.

4. Am recunoscut că am greșit și repet acest lucru de câte ori greșesc (mă enervez, țip la el, îi spun lucruri răutăcioase). După ce mă calmez, îmi cer scuze și îi reamintesc că și eu sunt om și nu o ființă supremă.

5. Când a mai crescut (acum are 14 ani), am început să îi povestesc din experiențele personale negative și concluziile la care am ajuns cu mintea de adult, pornind de la ideea că poți învăța și din experiențele altora și nu este necesar să descoperi roata de fiecare dată.

6. I-am explicat treptat, conform etapelor de vârstă, cum funcționează această voce interioară negativă și l-am încurajat să și-o descopere și să fie deschis cu mine pentru a putea discuta fiecare situație în parte și a găsi împreună soluții neconflictuale.

Este un exercițiu care pentru mine a funcționat foarte bine și pe care îl poate încerca oricine dacă simte că are puncte de conflict cu copilul. Premisa este însă de a ne analiza pe noi înșine ca adulți și de a sta față în față cu propriul „Bruno”.

Dacă vi s-a părut interesant, putem discuta pe FB și alte situații legate de educație și de relația cu școala pe care, dacă vă simțiți confortabil, le puteți posta în comentarii.

Desigur, după cum știți, nu suntem psihoterapeuți, deci cine are nevoie de terapie trebuie să se îndrepte către un specialist.