Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Astăzi vreau să vă povestesc o experiență personală și gândurile pe care mi le-a inspirat. Așteptam o comandă de la un client, genul ăla pentru care tot dai send and receive ca să o primești mai repede. Și am văzut-o proaspăt aterizată în căsuță, am dat clic pe atașament, nu s-a deschis, am mai dat o dată clic și bam! m-a lovit realitatea crudă: extensia nu era pdf, ci pdf.img, adresa de e-mail avea în coadă țara de unde așteptam să vină, dar în față era o bazaconie și, da, nici numele nu era al persoanei cu care schimbasem mesaje (dar când am deschis e-mailul mintea mea a zis că vine de la contabilitate, așa netam-nesam, fără nicio rațiune: precis e de la contabilitate). Aha, deci m-am lăsat păcălită de propriul creier. Evident, era un nenorocit de virus, mi-am petrecut ore în șir cu devirusatul și cu explicațiile referitoare la halul de prostie de care am dat dovadă.

Cu ce m-a lăsat povestea asta? Cu ideea că vedem ce vrea mintea noastră să vedem, nu ce se află cu adevărat în fața noastră. Cred că este o idee importantă pe care trebuie să o împărtășim și copiilor. În general, internetul, expunerea la ecrane, jocurile video etc. sunt privite din puncte de vedere legate de pierderea de timp, de pericolul pe care îl prezintă contactul copilului cu persoane necunoscute, comunități și conținut nepotrivite și desigur, de posibilitatea de virusare a echipamentelor și de pierdere a datelor etc.

De multe ori - și zic din experiență - ne cicălim copiii pornind de la premisele de mai sus și de la ideea că știm noi mai bine cum trebuie să își petreacă timpul. Așa că povestea mea cu virusul m-a condus la ideea că limitarea timpului de expunere la ecrane pornește de la dorințe ascunse adânc în creieraș cu privire la ce ar trebui să facă în timpul respectiv copilul în loc să „piardă vremea la calculator/pe net” (sună cunoscut, nu?). Acum nu zic că, dacă am descoperit asta, trebuie să lăsăm copiii să zburde în voia lor pe internet toată ziua, ci că poate ar trebui să avem o abordare diferită. Adică, ce cred ei că le oferă timpul pe net. Și dacă îi întrebăm în loc să îi cicălim, vom obține răspunsuri oneste.

Ce am văzut eu la mine. Fiica mea joacă Roblox în moduri care îmi amintesc de felul în care se jucau fetele când eram mici: case, păpuși, bucătării. Sincer, nu văd diferența față de jucatul cu păpușile reale. Bineînțeles că în prima fază m-a luat panica pentru că am văzut că tot conversează cu persoane străine și am început să o chestionez cine sunt și despre ce vorbesc. Până la urmă, m-am luminat că nu este chiar neapărat necesar să bag scenarii cu criminali în serie și pedofili la tot pasul și că trebuie să accept ideea că sunt doar niște copii care se joacă pe net. În sfârșit, i-am zis că dacă observă conversații ciudate, să îmi spună. A fost o lecție de încredere pentru toate părțile. Dacă dai dovadă de încredere în copil, este mai probabil să comunice cu tine decât în scenariul în care îl taxezi la fiecare pas.

Băiatul, în schimb, joacă genul de jocuri care acum intră de-a valma la categoria violență pe net. Nu sunt din alea cu creieri, zombi și sânge pe pereți, jucătorii eliminați dispărând discret din scenariu, dar, da, sunt cu pistoale, puști de tot felul, grenade și explozii. Acum, părerea mea, care nu prea coincide cu modelele educaționale promovate actual, este că și genul acesta de jocuri reprezintă o prelungire a celor din copilăria noastră în care băieții se alergau ca nebunii și suflau cornete de hârtie prin niște tuburi de plastic numite pompos tubermane. Tot așa, cei care erau nimeriți, ieșeau din joc. Sincer, în cazul lui, nu mi-am bătut așa mult capul cu privire la identitatea celorlalți jucători, poate și din cauză că din urletele de entuziasm îmi puteam da seama exact de vârstă. Problema reală pe care am avut-o era că omul nu mai făcea nimic altceva decât să stea pe net și să joace, făcând totul în viața lui (nu numai temele), cum se zice, „pe genunchi”. Evident, că am început de la ideea la îndemână că realitatea virtuală îți pune la dispoziție mijloace de a-ți asuma o identitate paralelă, blah, blah, povestea aia în care ești leu-paraleu în spatele ecranului când tu ești un șoricel amărât în viața reală. Cum zic, vedem ce vrea și știe creierașul nostru, în cazul meu, teorii bune de anii 90 când computerele erau ceva nou și chestia asta cu identitatea divizată putea să fie o variantă de lucru valabilă. Pentru copiii noștri care au crescut cu device-uri, identitatea include și bucata asta cu netul, pentru că tehnologia face parte din viață. Deci, eram departe pe câmp cu teoriile mele despre ce îți oferă netul în materie de identitate și imagine. Apoi, am aflat de la el că vrea să devină gamer. Zic: hai bine, asta nu este o profesie. Și apoi, mi-am dat seama că sunt în postura aia ipocrită, pe care o urăsc foarte mult, cea de asumare a cunoașterii viitorului. De unde știu eu că gamer nu e o profesie? Și de unde știu ce vrea să zică cu gamer? Și dacă fotbalist e o profesie, gamer de ce nu ar fi? Și tot așa, diverse întrebări.

Nu vreau să zic cu poveștile astea că trebuie să lăsăm copiii să facă ce vor și să piardă timpul aiurea, ci că ar trebui să facem mai des acest exercițiu de a ne pune întrebări cu privire la cunoașterea asta absolută a lumii și mai ales a viitorului cu care ne lăudăm în fața copiilor. Și, nu în ultimul rând, să le acordăm mai multă încredere. E mai bine pentru toată lumea.

Aurora Conrad, 7 februarie 2022