Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Într-un interval de o săptămână, în calendarul „zilelor” mondiale, am marcat trei date cu relevanță în domeniul sănătății (10 octombrie – ziua sănătății mintale, 15 octombrie – ziua mersului pe jos și 16 octombrie – ziua alimentației).

La Bricks for Learning, acestea ne oferă ocazia să vă propunem o discuție pe tema sănătății dintr-o perspectivă mai degrabă neuzuală, aceea a exagerărilor. Adică, nu ne vom da în niciun mod cu părerea despre câți pași trebuie să facem și în ce ritm sau despre ce și cât trebuie să mâncăm și desigur, nici despre ADHD, deficitul de atenție și alte subiecte la modă. Dimpotrivă, vă invităm să ne uităm la sănătate din cealaltă perspectivă, cea a exagerărilor pe care le comitem în numele ei și cărora, de cele mai multe ori, le cad victime copiii și relația noastră cu aceștia.

Așa cum am mai spus și cu alte ocazii, există o tendință a părinților (și mai ales a mamelor) de a-și asuma rolul de „Mafalda” în ceea ce privește viitorul copiilor. Datorită acestei înzestrări de a vedea cum va arăta lumea când odrasla va termina studiile și mai ales de a putea descrie cu lux de amănunte mai multe scenarii în care aceasta va ocupa un loc de frunte în clasamentul reușitei sociale, părinții sunt, desigur, în postura de a lua măsurile necesare pentru ca tot ce visează ei să se întâmple. Lăsând gluma la o parte, acest „vizionarism” deschide drumul unor exagerări care pot afecta sănătatea copiilor. Să ne uităm un pic la fiecare.

Dar până acolo, o poveste foarte scurtă care, promit, are legătură cu subiectul. Pisica mea are doi pui de trei luni care acum învață să sară de pe un dulap pe altul, să se cațăre pe plasele de insecte și să facă tot felul de lucruri care în mintea mea de om sunt echivalente cu stricăciuni și prostii. Evident, că pentru mama lor, unele dintre aceste „activități” la care participă și ea constituie un gen de antrenament al abilităților de pisică.

De ce v-am spus acest lucru? Pentru că astăzi de dimineață, mi-am dat seama că dacă în locul pisoilor ar s-ar fi aflat niște copii, aceștia ar fi fost, dacă nu diagnosticați direct cu vreo formă de deficit de atenție, măcar ar fi primit recomandarea de a vizita un psiholog care să îi „repare” cumva, să îi aducă în rândul lumii. Dacă ai un copil care strică feng-shui-ul educatoarei/învățătoarei, știi despre ce vorbesc. În cazul în care și tu ai impresia că este ceva în neregulă, știi ce ai de făcut. Dacă însă ție nu ți se pare că ai un copil care suferă de cine știe ce sindroame, gândește-te de două ori, măcar înainte de a-l trece pe tratament medicamentos. Nu am nimic cu consilierea psihologică, dar dacă nu este necesară, nu văd rostul de a încerca să transformi un copil neconformist în unul obedient. Știu că e mai confortabil să ai un copil catalogat drept cuminte, dar e păcat să strici elanul unui pui de om dornic de cunoaștere de dragul confortului educatorului și acceptării din partea neamurilor, celorlalți părinți etc. Într-un mod foarte ciudat, sindroamele și tulburările psihice au devenit la fel de frecvente ca și problemele stomatologice. Tot mai mulți copii poartă aparat dentar fără să aibă probleme vizibile, dar, desigur, dacă nu l-ar purta, acest lucru le-ar putea afecta serios sănătatea în viitor. Nu știm exact cum, dar desigur într-un mod foarte grav. Pe aceeași temă, nu știu dacă ați observat, dar foarte multe servicii care ni se oferă ne promit nu rezolvarea unor probleme reale, cu care ne confruntăm în momentul prezent, ci evitarea unor potențiale (subliniez „potențiale”) dificultăți (a se citi „grozăvii”) viitoare. Poate ar trebui să ne gândim mai mult la asta când luăm decizii care privesc copiii.

Acestea fiind zise, să trecem la povestea cu alergatul, sportul și mișcarea. Aici nu vreau să spun că este ok să fii sedentar și să lași copilul să stea ca o meduză în fața ecranelor. Dar nu este în regulă nici să demonizezi internetul și să interzici accesul copilului la tehnologie, numai pentru că ai citit tu undeva că strică ochii și produce nu știu ce probleme de socializare. Tehnologia nu este nici bună, nici rea, doar modul în care utilizăm este bun sau rău. De exemplu, consider că este ridicol să umbli după tine cu DEX, DOOM și un munte de dicționare bilingve de care ai nevoie pentru a-ți face temele, când găsești toate resursele de care ai nevoie pe internet. Probabil că e mai util să ai discuții cu copilul despre riscurile pe care le prezintă internetul. Și aici nu mă refer strict la răpiri, abuzuri și alte situații extreme, ci la propagandă, influenceri, falși specialiști etc. Dacă și pe tine te enervează discursul antivaccinare (nu mă refer doar la Covid), știi despre ce vorbesc.

Dar să nu ne îndepărtăm prea mult. Revenind la tema cu sportul și mișcarea, am observat că în cazul majorității fetițelor, baletul este un must do, undeva în intervalul de vârstă, 4-8 ani. Când am întrebat diverși părinți cum a ajuns copilul la balet, mi s-a spus, printre alte absurdități, că baletul te învață să mergi frumos și să ai o ținută elegantă. Deci, în esență, tot lucruri care țin de succesul social. După mine, deși nu recunosc, majoritatea părinților iubesc stereotipurile sociale. Astfel, fetele sunt trimise la balet, iar băieții la karate, pentru că în spatele acestor opțiuni se ascund preferințele pentru grație, respectiv pentru putere. Ar mai fi de menționat fotbalul (considerat prin excelență generator de venituri ridicate) și, de când cu performanțele Simonei Halep, tenisul. Aici aspirațiile se îndreaptă către zona materială, mai degrabă decât a prezenței fizice.

Încă o dată, nu zic că sportul și mișcarea sunt rele, dar nu înțeleg de ce este un capăt de lume dacă ai un copil care nu are aptitudini pentru un anumit sport sau pentru sport, în general. De ce nu este suficient să alerge în parc sau să se joace pe stradă? Apropo de jucatul pe stradă și de deplângerea generalizată a vremurilor de dinainte de 1989 când copiii erau toată ziua în jurul blocului, eu cred că situația actuală nu este legată de prezența atât de invocată a mașinilor, ci de faptul că părinții nu își mai lasă copiii să se joace afară, pentru că se tem că li s-ar putea întâmpla ceva rău (din cauza culturii actuale a fricii și prudenței exagerate). La aceasta se adaugă faptul că jocurile fizice sunt înlocuite de jocurile pe computer. Este o realitate pe care trebuie să o abordăm echilibrat, nu să ne refugiem nostalgic în vremea copilăriei noastre când ne lăsam fascinați de desene animate și benzi desenate vechi de zeci de ani doar pentru că nu aveam altceva la dispoziție.

În sfârșit, să spunem câteva cuvinte și despre alimentație. Suntem asaltați de tot felul de articole, emisiuni și reclame despre produsele bio, mâncarea sănătoasă, E-uri, conservanți etc. Din nou, nu zic că nu trebuie să fim atenți la ceea ce mâncăm, dar de aici până la a fi ceea ce mâncăm cred că este totuși cale lungă. La fel de ridicol mi se pare îndopatul copiilor cu tot felul de „chestii sănătoase”, în timp ce tu mănânci cartofi prăjiți, sarmale și salată boeuf. La fel cu dulciurile. Ceea ce vreau să spun este că mâncarea a devenit un fel de bau-bau care strică interacțiunea socială. Știi, momentele alea când te sună mama prietenilor copiilor să te întrebe dacă pot mânca gogoși sau clătite, de zici că niște dulciuri banale sunt pe lista substanțelor interzise. Sau când faci o petrecere și ești întrebat dacă ai meniuri pentru copii care, evident, trebuie să mănânce pește fiert în timp ce adulții mănâncă ceafă de porc. Nu înseamnă că nu este important ce mâncăm, doar că nu trebuie să ne facem scopul vieții din asta.

În încheiere, vreau să îți propun un exercițiu. O dată pe săptămână ieși cu copilul undeva. Dacă ești genul care iubește sportul, te poți duce la munte. Dacă ești ca mine, a city person, ieși în oraș. Oricare ar fi alegerea ta, orientează-te către un traseu mai lung ca să faci mișcare, documentează-te cu privire la locurile pe care le poți vizita împreună cu copilul (de la Babele și Omul la Muzeul Bucureștiului, opțiunile sunt nelimitate). Încheie ziua cu o masă undeva (nu uita de desertul preferat al copilului) pentru că luatul mesei împreună este generator de momente frumoase și amintiri plăcute și folosește-te de această ocazie pentru a sta de vorbă despre ce se întâmplă la școală, prietenii pe care îi frecventează, activitățile care îi fac plăcere. Poți rememora subiecte similare din copilăria ta. Nu strică niciodată să îi readuci aminte copilului că și tu ești om și nu ești părintele perfect, orice ar însemna asta. Astfel de momente bat orice stil de viață „ca la carte” și pun bazele unei relații cu copilul bazate pe încredere, relaxare și căldură.