Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Înainte de a mă apuca să scriu câte ceva despre această temă, am căutat pe internet informații legate de ziua nonviolenței în școli. Am găsit postări pe paginile de internet ale școlilor din țară, ale comisiilor responsabile și ale Poliției. Interesant este că în urma căutării pe site-ul Ministerului educației, pe primele pagini de rezultate am găsit doar norme metodologice de aplicare a legii antibullying. Mult mai prietenoase și mai puțin teoretice sunt materialele de pe site-ul Poliției, ceea ce este poate un indiciu cu privire la ce înțelege sistemul educațional la vârf din realitatea din școli. Dar să nu uităm că fostul ministru al educației recomanda copiilor din satele fără curent electric să urmărească materia la televizor.

Conform completărilor aduse Legii educației naționale (Anexă, punctul 6¹) bullyingul este definit după cum urmează:

„Violența psihologică - bullying este acțiunea sau seria de acțiuni fizice, verbale, relaționale și/sau cibernetice, într-un context social dificil de evitat, săvârșite cu intenție, care implică un dezechilibru de putere, au drept consecință atingerea demnității ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptate împotriva unei persoane sau grup de persoane și vizează aspecte de discriminare și excludere socială, care pot fi legate de apartenența la o anumită rasă, naționalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală, caracteristicile personale, acțiune sau serie de acțiuni, comportamente ce se desfășoară în unitățile de învățământ și în toate spațiile destinate educației și formării profesionale.”

După mine, oarecum generator de confuzii, mai ales că în traducerea termenului de bullying s-a ales introducerea termenului „psihologic” („violență psihologică”), după care, în definiție se vorbește despre „acțiuni fizice”, iar fraza care nu se mai termină încearcă să epuizeze toate situațiile posibile. Dar nu textul de lege este problema reală, ci faptul că acest fenomen este tratat prin dezbateri și discuții generale, care se încheie inevitabil cu recomandări legate de acțiunile pe care le poate întreprinde victima și care să ducă la pedepsirea agresorului. Și în lege și în cadrul evenimentelor se face referire la climatul din școală, dar fără să se pună accent pe ceea ce ar trebui făcut pentru crearea unui climat favorabil elevului și educației.

Intrată brusc după 45 de ani de comunism într-o societate care se voia la nivelul țărilor occidentale sub majoritatea aspectelor, România a repetat ceea ce făcuse cu o sută de ani înainte – a replicat instituțiile vestice sau ceea ce s-a înțeles (preferat) din acestea. Vă mai aduceți aminte de Maiorescu și de formele fără fond? Acest fenomen s-a manifestat și în educație. S-au modificat programele, planurile-cadru, modalitățile de examinare, dar s-a păstrat mentalitatea. Mentalitatea este cea care creează cultura unei organizații, în cazul de față școala.

Un prim aspect legat de mentalitatea privind educația este scopul său, văzut ca transmitere a cunoștințelor de la profesor către elev. Asociat cu acest model este sistemul de predare ascultare care creează din start un raport de putere între profesor și elev. Profesorul are „catalogul”, „pixul în mână” etc. Relația de bullying care poate apărea în acest context se poate manifesta în două moduri: de la profesor către elev (elevul este amenințat cu nota și mai ales cu nota la purtare, iar în cazuri extreme este pedepsit, pus la colț, umilit în fața colegilor) și de la elev către profesor (elevul poreclește profesorul, îi adresează injurii, postează materialele insultătoare pe rețelele de socializare). În ambele cazuri, rețeta cea mai folosită este reclamația la inspectorat, la poliție și la cine știe ce alte instituții responsabile. Se apelează la psihologi și consilieri școlari, pornindu-se de la ideea că musai în spatele bullyingului trebuie să se afle niște neîmpliniri ale agresorului sau o anxietate a victimei. Nu se pune problema că modelul școlii care trebuia să își alfabetizeze cetățenii și să îi transforme într-o forță de muncă productivă și obedientă este depășit într-o societate în care inteligența artificială și roboții încep să preia din ce în ce mai multe activități umane. Revoluția 4.0 este inexistentă pentru sistemul educațional, ea regăsindu-se cel mult în achiziționarea de tehnologie.

Metodele folosite în cadrul acestui sistem de predare în care profesorul transmite, iar elevul repetă nu pun accentul pe cooperare, ci pe competiție. Elevii nu sunt încurajați să lucreze împreună, să rezolve probleme (în general, nu numai la științe) și să formeze echipe bazate pe talentele diferite ale fiecăruia. Școala nu este descoperitoare de talente, ci doar un sistem de promovare a celor care au memorie bună și inteligență de tip verbal și care au capacitatea de a executa ce li se cere fără să comenteze. Ierarhia și competiția creează relații de putere, iar relațiile de putere distorsionate stau la baza bullyingului. Cum se poate promova o relație bună, relaxată, cooperantă între copii și cei din jur (colegi, părinți și profesori) în momentul în care această relație este mediată de notă și mai ales de comparația între elevi? Nota este cea care dictează ierarhia socială în școală, nota este cea care stă la baza aprecierii acasă. Copilul nu mai învață pentru sine, învață pentru a se distinge față de ceilalți și a dobândi o poziție de putere. Bullyingul se poate manifesta și ca modalitate de dobândire a puterii, dar și ca modalitate de contestare a acesteia (de exemplu, elevii cu rezultate proaste care îi terorizează pe cei cu rezultate bune).

O altă problemă care vine tot din comunism este legată de atitudinea societății, în general, foarte dornică să descopere greșeli și să pedepsească vinovații. A se vedea ce se întâmplă de fiecare dată când se produce un accident. Apoi, acel accident se petrece din nou în același loc sau în altă parte. Și se găsește un nou set de vinovați. În puținele cazuri în care există demersuri pentru eliminarea condițiilor care au dus la situația în cauză, măsurile implementate rezistă o perioadă scurtă de timp. În școală, bullyingul se rezolvă cu scăderea notei la purtare în cazul în care agresorul este copil sau cu sancțiuni disciplinar-financiare în cazul în care este profesor. Nu de multe ori, cu mutarea agresorului din școală ca soluție finală. Nu sistemul școlar este de vină, ci individul.

În ceea ce privește recomandările de combatere a bullyingului, pe lângă lunga listă de lucruri pe care le poate face victima paralizată de frică, rușine, disperare și așa mai departe, există și sugestii pentru elevii care sunt martori. Acestora li se spune să anunțe un adult sau, dacă nu se pun în pericol, să intervină în favoarea victimei.  Pare normal, dar să ne gândim un moment ce se întâmplă când o persoană (de multe ori femeie) este agresată pe stradă sau i se fură banii în autobuz. Știm cu toții. Toată lumea întoarce capul în altă parte și se face că nu vede. În societatea comunistă, orice persoană care făcea un pas în față era vânată de sistem, riscând sancțiuni care se puteau încheia cu închisoarea. Educația primită de copii era de a sta în spate și de a nu se băga. Există o întreagă filozofie a lui „nu am vrut să mă bag” și a lui „e treaba lor”. Cel care intervine între victimă și agresor nu este erou, este cineva care încurcă lucrurile, se bagă în treburile altora.

Subiectul este complex, s-au scris multe despre bullying din multiple perspective – sociologică, psihologică, culturală – dar mai important este să ne gândim ce putem face fiecare dintre noi.

Vă rugăm ca după ce citiți, să formulați câteva idei de măsuri împotriva bullyingului pe care le putem lua fiecare dintre noi și pe care le vom include într-un material separat.