Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

În ultima vreme, am întâlnit frecvent ideea că greșelile fac parte din procesul de învățare, apelându-se la conceptul de „încercare și eroare”, cu recomandarea de a lăsa copiii să experimenteze și să greșească. Totuși, în România, în cadrul sistemului educațional, în general, dar și în familie, greșeala este respinsă ca fiind inacceptabilă.

După cum se spune: „teoria ca teoria, practica ne omoară.” Cum facem să permitem copiilor să greșească, reușind, în același timp, să gestionăm notele proaste (sau mai bine zis reacția noastră în raport cu acestea), descurajarea copilului când nu reușește să învețe un anumit lucru și etichetarea socială?

În primul rând, povestea cu încercarea și eroarea este bună doar pe hârtie, în condițiile în care, pentru noi, eroarea nu este sinonimă cu greșeala decât la un nivel lingvistic steril. Eroarea este un accident, greșeala implică vină și responsabilitate. Cei aflați în eroare pot fi lămuriți cu condescendență. Cei vinovați de greșeli sunt supuși pedepsei. Eroarea este în afara persoanei, greșeala este inseparabilă de individ. Greșeala este ca încărcătură de sens mai apropiată de păcat decât de eroare. Ar fi oarecum ilar să spunem că primii oameni au făcut o eroare atunci când au mâncat din pomul interzis.

Așa că mă îndoiesc că dacă „trial and error” s-ar fi tradus cu „încercare și greșeală”, această teorie ar mai fi fost invocată cu atâta lejeritate în domeniul educației. Ideea este bună, dar greu de aplicat, dacă ne raportăm la mentalitățile și sistemul de valori actual. Așa că să revenim la probleme mai simple.

Notele sunt sau nu importante? Da, sunt importante, pentru că fără note, este greu să ne închipuim că un copil înțelege necesitatea învățării. Sunt importante și ca indicatori ai progresului sau regresului școlar. Nu vreau să intru în detalii despre aspectele subiective ale notării, mergând de la condiții nefavorabile (poți să iei o notă proastă inclusiv din cauză că în clasă este prea cald) la relația tensionată cu profesorul (care te arde la note ca manifestare a unei relații de putere). Dacă ne raportăm strict la această parte de subiectivitate, sigur, notele nu sunt importante. Dar dacă ne imaginăm un sistem ideal în care notele reflectă strict cunoștințele copilului, care este poziția noastră în raport cu greșeala? În primul rând, nu ar trebui să echivalăm greșeala cu nota. Nota în cauză este definitivă, dar greșeala poate fi corectată. Chiar și nota poate fi privită ca o etapă dintr-un sistem mai larg de evaluare. În opinia mea, un element foarte important este limbajul pe care îl folosim. De cele mai multe ori, dacă nota nu este cea maximă, prima întrebare este: „Ce sau unde ai greșit?”. Din start, nu ne concentrăm asupra părții pozitive, ci asupra greșelii ca factor de insucces. Astfel, punem un semn de egal între greșeală, notă și copil. Copilul devine nota. Fiica mea spune foarte des: „Sunt un copil de nouă”, ca și cum ar spune „Sunt un copil bun, dar nu perfect”, replică pe care și-a însușit-o de la școală. Acest „de nouă”, „de șapte”, „de zece” devine o modalitate de descriere și de evaluare a copilului, nu a performanțelor sale școlare la o anumită materie. Sunt un copil de nota x înseamnă în numeroase situații „nu pot mai mult” – ca un dat, ca o imposibilitate de schimbare și ca premisă a dezvoltării unei mentalități stagnante (fixed mindset). Pentru a nu greși, copilul nu mai încearcă, își pierde curiozitatea și interesul pentru învățare.

Pentru cei care sunt educatori, cred că o idee bună este ca în afară de testele finale, celelalte să nu fie notate. Foile pline de corecturi cu roșu, tăieturile, la care se adaugă reproșurile sau chiar amenințările părinților nu sunt, în niciun caz, stimulente pentru învățare. Dacă te gândești că lucrezi la un proiect, cum preferi să primești feedback? Cu track changes, eventual chiar cu roșu, sau în comentarii pe margine? Semnele de întrebare acolo unde lipsește o rezolvare a unui subiect, observațiile însoțite de multe semne de exclamare, indicațiile cu majuscule sunt tot atâtea simboluri ce reproduc reproșurile sau chiar violența verbală.

Cred că ideea de greșeală nu trebuie să se situeze în centrul procesului de educație. Nu trebuie nici vânată, nici considerată ca fiind inerentă (știți, prostia aia pe care am auzit-o de multe ori în școală: „Zece are numai profesorul sau Dumnezeu”, ca și cum profesorul sau Dumnezeu ar fi și ei examinați de o instanță superioară). O atitudine mai productivă ar fi să spunem: „Hai să vedem ce se întâmplă dacă...” sau „Hai să ne gândim altfel” sau pur și simplu „Hai să încercăm împreună.” Procesul de educație trebuie să fie legat de învățare, nu de greșeală. Nu mergem la școală pentru a fi notați, ci pentru a învăța. Notarea este o chestiune secundară. Dacă s-ar înțelege acest lucru, discuțiile legate de analfabetismul funcțional ar merge către regândirea procesului, nu către simplificarea și banalizarea subiectelor de dragul creșterii notelor.

Mulți copii cu note foarte bune sunt plictisiți sau chiar suferă de depresie. Aceasta din urmă este pusă pe seama suprasolicitării. Nu spun că nu este așa, dar poate ar trebui să avem în vedere și că tuturor ne place să găsim soluții, să ne folosim mintea și cunoștințele pentru rezolvări inedite și nu pentru a reproduce litera cărții. Pentru un copil care nu este stimulat să gândească, să își pună probleme și să conceapă soluții creative, școala poate fi deprimantă, chiar dacă ia note bune.

Un alt lucru care ar trebui privit dintr-o perspectivă nouă este modul în care se desfășoară educația. Copiii ar trebui să învețe cu și de la cineva. De la cineva, adică de la educator și împreună cu acesta și cu ceilalți copii. Dacă persoana care răspunde de educația copilului se mărginește la reproducerea informațiilor într-o formă cât mai apropiată de „căile bătătorite”, iar scopul final nu este aplicarea acestora în situații practice, procesul devine rutinant, redundant și lipsit de sens. Este mai degrabă o relație de verificare decât de învățare. Nu este în niciun caz o relație mentor-ucenic, ci mai degrabă de supervizor-muncitor. Mai mult, oamenii învață unii de la alții, aplicând în moduri proprii ce observă și rețin de la ceilalți. În acest sens, colaborarea între copii este foarte importantă. Dacă ideea de colaborare este aplicată într-un sens mecanicist (în genul proiectelor alocate unui grup de copii fără explicații și o minimă coordonare), pornindu-se de la ideea că utilitatea ei rezidă în imitarea lucrului în echipă care intervine în viața adultă sau, mai rău, dacă nu se pune deloc accent pe colaborare și se încurajează competiția fără sens (pentru notă), copilul crește cu sentimente de invidie (nimeni nu poate atinge perfecțiunea în absolut toate domeniile) și exersându-și strategii de depășire a celorlalți. Astfel, atenția se mută de la învățare către prestigiu social. Nu mai contează ce știu eu să fac în cadrul grupului/al comunității, ci cine sunt eu, din perspectiva prestigiului. Am note bune, sunt în partea superioară a piramidei. Nu am, nu exist. Nu fac obiectul atenției profesorilor, pentru că nu sunt un copil de zece și nu am performanțe care să se reflecte pozitiv și asupra celor care mă pregătesc. În plus, această competiție absurdă între copii este, de multe ori, întreținută de părinți care văd învățarea (mai ales pe cea în afara școlii, care nu este gratuită) drept un avantaj competitiv. În acest context, orice greșeală poate fi fatală pentru este echivalentă cu ratarea obiectivelor. Ideea de „încercare și eroare” nu mai există. „Nu ne permitem să greșim” sunt cuvintele de ordine.

În sfârșit, pentru că rezultatele școlare de excepție (de exemplu, la cele mai diverse olimpiade și concursuri) sunt privite drept un indicator al reușitei atât de către părinți, cât și de către școală, aceștia concurând pentru adjudecarea laurilor – unii pe baza investițiilor în meditații, cealaltă prin existența profesorilor coordonatori, se pune o presiune uriașă pe copii pentru obținerea unor punctaje cât mai bune. Învățarea în sine rămâne într-un con de umbră, despre încurajarea pasiunilor și cultivarea reală a talentelor nici nu mai poate fi vorba. Rezultatele sunt cele care contează și, pentru a le atinge, se caută soluții prefabricate bazate tot pe căi bătătorite și soluții verificate. Câștigătorii sunt aclamați, ceilalți sunt etichetați drept ratați. Așa că, o fi omenește să greșim, dar nu azi, dar nu acum, dar nu noi.

Pentru a încheia într-o notă măcar neutră, dacă nu optimistă, cred că ar trebui să ne oprim din goana după modele și teorii, din reforme pe hârtie (cum este România educată) și să începem cu noi, cei mari. Să ne uităm unde greșim și să ne recunoaștem greșelile, să rupem cercul competiției cu noi înșine și cu cei din jurul nostru, să creăm comunități unde copiii să poată învăța de la noi și unii de la alții. Iar acolo unde se fac greșeli, să ne aducem aminte că este un lucru omenesc și să ne permitem să greșim, fără a fi copleșiți de vină și fără să ne temem că vom fi supuși condamnării sociale.

Aurora Conrad, 19 octombrie 2022