Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Povestea de vineri „Sunt timid” (pe care o găsiți la rubrica Lecturi sau pe Facebook) ne pune față în față cu o serie de situații în care copiii și, parțial, adulții se simt intimidați și se încheie cu cuvintele „Poate și tu cunoști pe cineva care se intimidează. Tu cum l-ai ajuta?”

Din punctul meu de vedere, a fi timid, respectiv a fi intimidat sunt situații diferite. Cu toții ne simțim intimidați în anumite momente din viață, fie pentru că situația este copleșitoare, fie pentru că ne aflăm în compania unor persoane față de care ne simțim inferior sau, pur și simplu, când toți ochii sunt ațintiți asupra noastră. Pentru o persoană timidă însă aceste coordonate contextuale dispar, ea manifestând în permanență comportamente specifice (îi tremură vocea, vorbește foarte încet sau deloc, se înroșește, încearcă să se retragă și să devină nevăzută pentru ceilalți – dacă ați ascultat povestea până la sfârșit, personajul principal spune că ar vrea să fie magician și când se află într-o situație în care este dominat de timiditate să facă un truc și să devină invizibil).

Ce facem dacă ne ocupăm de educația unui copil timid? În primul rând, nu îi spunem că nu e bine să fie timid sau că va avea numai de pierdut în viață. După cum am mai subliniat și în alte articole,  ca părinți și educatori, cu cât reușim să ne debarasăm de stereotipuri, cu atât influența pe care o exercităm asupra copiilor este mai benefică. A-i spune unui copil că va avea numai de pierdut/de câștigat în viață dacă…, înseamnă a-i transmite propriile credințe privind reușita socială, acestea fiind mai mult sau mai puțin depărtate de realitate.

În al doilea rând, nu îi reproșăm că este timid și nu îl bruscăm. Nu îl punem în situații în care să se simtă și mai neajutorat. Nu îi spunem: „Du-te și joacă-te cu copiii!”, indicând un grup în care nu cunoaște pe nimeni sau în care nu este invitat. Am văzut persoane care își împing la modul propriu copiii de la spate să ducă flori în prima zi de școală învățătoarei pe care nu au mai văzut-o până atunci și certându-i sau zgâlțâindu-i când nu vor să facă acest lucru.

Dacă ești o persoană timidă, nu te ajută cu nimic să ți se spună că ești „mototol” și că „îți mănâncă toți câinii din traistă”. Dimpotrivă, timiditatea ți se va accentua și, odată cu ea, și senzația de inadecvare – ești ciudat, ești altfel decât ceilalți, nu ești bun de nimic, nu meriți nimic etc. Observăm cum paleta de senzații se adâncește mergând către scăderea stimei de sine și chiar depresie. Dar până a ajunge în acest punct, în care cel mai probabil va fi necesară intervenția unui specialist, haideți să vedem cum putem ajuta practic un copil timid.

Cum am spus mai sus, dacă nu ridică mâna la școală, nu este o idee bună să fie luat la rost că nu și-a învățat lecțiile sau că, deși și-a făcut o temă sau un proiect, nu s-a repezit să le prezinte. O abordare mai bună ar fi să ne manifestăm interesul pentru ceea ce face, să îl lăudăm și să îi spunem că ar fi păcat să nu audă și ceilalți ce are de zis, pentru că și ei ar avea ceva de învățat. Astfel, combatem senzația de inferioritate și de inadecvare pe care poate o trăiește și îl ajutăm să se simtă valoros și important.

O altă idee ar fi să exploatăm avantajele pe care le oferă timiditatea. De cele mai multe ori, un copil timid, chiar dacă nu este în prim-plan din punctul de vedere al performanțelor școlare (pentru că nu este în centrul atenției, nu ridică mâna, nu se oferă să iasă la tablă, nu se înscrie la diverse activități), este cu siguranță „premiant” la cumințenie. Un copil liniștit își poate exersa mai bine atenția și concentrarea. De asemenea, fiind o persoană introvertită, își poate dezvolta o bună capacitate de reflecție, precum și imaginația.

Un alt aspect important este identificarea emoției și asumarea ei. Dacă ești timid și te înroșești la față când vorbești cu o persoană străină, te pui într-o situație și mai penibilă dacă îi oferi explicații legate de căldură. Este un pas înainte în cunoașterea de sine să admiți că este un fenomen care ți se întâmplă ori de câte ori vorbești cu persoană necunoscută. Recunoașterea emoției este foarte importantă pentru a trăi mai confortabil cu ea. Negarea nu ei nu este niciodată o soluție.

Odată ce emoția este identificată, nu este suficient să venim cu soluția. Pentru a ajunge la comportamentul dezirabil, calea către acesta trebuie parcursă cu pași mici. De exemplu: în loc de „Du-te să te joci cu copiii!” îi poți spune copilului „Haide să ne prezentăm și să vedem cum îi cheamă și pe ei!”

Bricks & Tricks

• Renunță la etichete. „Mototol”, „bleg” și altele asemenea nu te pun decât într-o postură de bully față de copil.
• Nu pune copilul în situații extreme: nu îl lăsa să se descurce singur și nu îl pune în situații copleșitoare pentru el. Adoptă o strategie a pașilor mărunți.
• Nu pune accentul pe defecte, respectiv pe timiditate, ci pe calitățile și talentele copilului. Laudă-l și ajută-l să le descopere.
• Ajută copilul să descopere emoțiile pe care le trăiește și creează contexte confortabile în care să le experimenteze. Nu îl încuraja să își ascundă sau să își mascheze emoțiile într-o încercare de adecvare socială care oricum nu va avea succes.
• Și… punctul meu preferat: când îi predici copilului că e bine să fie descurcăreț, răspunde-ți cu sinceritate la întrebarea „În ce măsură pot fi eu considerat o persoană descurcăreață?”, pentru că, de multe ori, le cerem copiilor lucruri pe care nu suntem capabili să le facem noi înșine, iar ei învață, în primul rând, din exemple.

  Aurora Conrad, 18 aprilie 2022