Cărți de citi, recitit sau necitit - Chales Perrault, Scufița Roșie

Poveștile reprezintă un element esențial în educația copiilor nu numai din punct de vedere al formării unei culturi timpurii. Poveștile transmit valori morale universale sau specifice unei anumite perioade.

Un lucru important în medierea relației copilului cu povestea sau cartea este orientarea acestuia către a-și pune întrebări.

„Nu cunoaștem decât ceea ce îmblânzim”, îi spune vulpea Micului Prinț în cartea cu același nume. Pentru a cunoaște povestea sau cartea trebuie să o îmblânzim pentru a ni se dezvălui ca instrument de explorare a lumii. O poveste bună naște întrebări, iar acestea alte întrebări ale căror răspunsuri ne lasă să vedem de multe ori aspecte pe care nici nu le bănuiam.

De exemplu, pe Charles Perrault îl cunoaștem mai ales ca autorul „Scufiței Roșii”. Dar tot ale lui sunt și „Frumoasa din pădurea adormită”, „Cenușăreasa”, „Motanul încălțat” și „Barbă Albastră”. De ce ni se pare că unele dintre ele sunt ale Fraților Grimm? Pentru că la vremea respectivă ideea de copyright nu exista și aveai libertatea de a repovesti ceea ce acum se numește o operă originală și de a o modifica. În „Scufița Roșie” a lui Perrault, fetița și bunica rămân mâncate de lup, în timp ce în varianta Fraților Grimm, sunt salvate din burta lupului de vânător.

Mă voi opri puțin asupra acestui aspect pentru a discuta problema de la care am pornit: valorile morale. Dacă întrebăm copilul la finalul poveștii care este lecția pe care a învățat-o, răspunsul cel mai probabil și care s-a transmis de mai bine de 300 de ani de când a fost scrisă este că un copil trebuie să se ferească de necunoscuți și să asculte de sfaturile părinților, pentru că, altfel, consecințele pot fi grave. (Știu că există tot felul de interpretări ale acestei povești, inclusiv în cheie freudiană, dar aș vrea să mă rezum la cea clasică, pentru copii). Această morală este universal acceptată. Dar nu același lucru se întâmplă în cazul finalului poveștii. Frații Grimm i-au dat un sfârșit mai convenabil, probabil în consonanță cu gustul epocii (bunica și fetița au fost salvate de vânător, iar în locul lor, în burta lupului, au fost băgați bolovani, iar apoi acesta a fost aruncat într-o apă unde din pricina greutății pietrelor s-a înecat). Sună a metodă de execuție. Justiția și-a făcut datoria, victimele au scăpat, iar vinovatul a fost pedepsit. Și iată că lucrurile se repetă. În variantele actuale, partea cu bolovanii este evitată, lupul fiind alungat pur și simplu.

Părerile sunt împărțite. Unii spun că este un final mai adecvat, pentru că astfel de cruzimi nu trebuie povestite copiilor la vârste mici, alții sunt, dimpotrivă, de părere că povestea trebuia lăsată cum era, deoarece alungarea lupului nu este o pedeapsă suficientă, alții, mai puriști, sunt deranjați de libertatea asumată de edituri în ceea ce privește modificarea unui text original (dacă ne gândim că povestea așa cum o cunoaștem este o variantă a celei a lui Perrault, care la rândul ei a fost preluată din literatura populară, poate că această opinie nu mai stă chiar așa de bine în picioare).

Deci ce facem cu povestea? Facem ce credem mai bine. Nu există o rețetă. Cum spuneam, povestea este un instrument de explorare a lumii pe care îl folosim pentru a ne uita într-o direcție sau alta. Depinde de noi dacă ne uităm la lup, la Scufiță și bunică și, în funcție de vârsta copilului, facem diverse asocieri. De exemplu, dacă ne gândim la un alt lup pedepsit, cel din „Capra cu trei iezi” (știți, povestea cu scaunul de ceară așezat deasupra unei gropi în care ardea focul), ar fi probabil mai util să folosim varianta fraților Grimm. Dacă facem însă legătura cu lupul din „Cei trei purceluși”, putem evita bolovanii și aruncatul în apă.

Depinde de noi cât și pentru ce „îmblânzim povestea”. Cu certitudine însă o poveste îmblânzită și cunoscută va rămâne cu noi pentru totdeauna, iar noi ne vom aminti cu drag de ea în diverse momente ale vieții noastre.

Așa că nu ezita: dă copilului o poveste pe care o iubești sau îmblânzește una nouă împreună cu el.

Îndeamnă copilul să își/îți pună întrebări. Povestea nu trebuie să se termine odată cu lectura. Ea trebuie discutată și interpretată.

Folosește povestea pentru a educa. De fapt, acesta este și scopul ei, dincolo de narațiune. Partea frumoasă este că poți organiza acest demers din ce direcție dorești: fie citești o poveste și discuți cu copilul lecțiile învățate, fie pornești de la ceea ce vrei să transmiți și alegi o poveste adecvată.

Întreabă copilul ce sentiment i-a transmis povestea sau dacă și-ar fi dorit să se fi terminat altfel.

Nu uita: nu există trăiri și păreri greșite și corecte. Chiar dacă suntem apropiați, suntem diferiți, iar opiniile fiecăruia trebuie tratate cu respectul cuvenit.