Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Fusce sem tellus, volutpat vitae purus in, molestie efficitur ante.

Știi când stai la povești cu careva și te apuci să zici din alea din copilărie, după care regreți și te întrebi ce te-a apucat? Eh, pe mine m-a luat valul și am spus cu lux de amănunte povestea asta cu taică-miu care altfel mă ignora cu succes, dar un lucru făcea cu maximă constanță: îmi cerea caietul de teme și îmi rupea foaia. Dacă aș mai fi băut un pahar, cred că și plângeam. Evident că nu contează de ce îmi rupea foaia. Nu contează nici că ajunsesem la concluzia că n-are sens să-mi scriu toată tema, ci doar să mă fac, pentru că oricum îmi rupe foaia, deci n-are sens să mă spetesc în prima fază. (Uite cum învățăm să fim prefăcuți și conformiști din primii ani de școală!). Problema și mai nașpa pe lângă asta cu inducerea parșiveniei de care sunt sigură că nu era conștient, e că omul nu îmi rupea foaia fiindcă era psihopat și îi plăcea să vadă copii plângând, ci din cele mai bune intenții: așa înveți copilul să fie atent, responsabil și să nu lucreze în dorul lelii. Meh.

Nebuna mea de învățătoare cu nume și comportament sovietic (Nadejda, pentru cunoscători) ne trântea pe jos caietele în clasă (pe lângă tratamentele de presopunctură care includeau contactul capului cu tabla sau banca și al palmei cu linia sau arătătorul) și zicea că așa face și acasă cu ce nu îi place. Mi-o imaginez și acum aruncând cu farfurii murdare prin casă, cu resturi de mâncare sărind pe pereți și pe covor, așa cum săreau sugative și colțare din caietele noastre maltratate. Ajung acum și la sugative și colțare...

Ce concluzie am tras de aici la vârsta aia amărâtă? Că am greșit noi undeva. Dacă vi se pare că nu e adevărat ce zic, cei care ați luat bătaie în copilărie cu cureaua, cu papucul, cu bătătorul de covoare acasă, respectiv cu arătătorul, rigla și metrul la școală, ziceți repede de ce ați luat bătaie! Notă mică, geam spart, cerneală prelinsă pe rufele vecinei de la parter sau temă nefăcută, răspuns obraznic, alergat prin clasă. Adultul care vă ardea invoca motivele astea că doar nu vă bătea educa degeaba, nu? Acum știți că venea spumat din altă parte și îl scoteați și mai tare din pepeni. Totuși primul răspuns e din lista de mai sus, nu? Faceți exercițiul ăsta cu apropiații și vedeți ce iese. Dar povestea pe care o zic eu aici nu este despre abuzuri, ci despre altceva.

Hai să ne uităm un pic la învățare. În prezent, e un mare blah-blah despre parteneriatul dintre școală și familie. Atât la școală, cât și în familie, părinți și profesori suntem noi, ăștia din generațiile educate cu parul. Și chiar dacă zicem că suntem altfel, ajungem tot la perfecționismul fără sens și la foaia ruptă. Cred că pentru educația din România, foaia ruptă este o metaforă foarte bună. Nu poți să stai și să te uiți unde greșești, pentru că negarea remedierea greșelilor îți ocupă tot timpul. Revenind la foaie... când greșești tai, ștergi cu guma, mozolești caietul. Pe măsură ce trece timpul, te uiți înapoi și zici: Bă, ce prost eram! Asta te face să te simți bine, să fii mulțumit de locul în care ești în prezent. Dacă vezi totul perfect, scris frumos (a treia oară), fără pete de cerneală, dar cu greșeli ascunse sub pic sau sub pastă corectoare, nu ai satisfacția (=motivația) că ai parcurs un drum. Să știi că ai trecut prin greutăți și că ai depășit obstacole e o mare sursă de mulțumire interioară și de siguranță de sine. Altfel, e greu să vezi sensul. Școala, temele sunt lipsite de sens și inutile. Drumul iadului e pavat cu intenții bune și cu portofolii perfecte. Și cu obsesia asta: că tot ce nu e perfect nu contează.

S-a scos sistemul de notare de la clasele primare, dar s-au băgat calificativele. Cei mai „vechi” poate au prins și sistemul rusesc cu note de la 1 la 5. 1-10, 1-5, A-F, FB-I... care e diferența, dacă orice e sub nota maximă nu contează?

Nu mai zic de note, dar zic de colțare și sugative. Nu am scris cu tocul în viața mea, dar sugativă am avut. La ce îmi folosea sugativa, nu știu. Dar trebuia să am. De multe ori scriam ca proștii pe ea și ne umpleam penițele de hârtie care înșirau „purcei” pe caiet. Colțarul care ținea pe loc marginile de jos ale paginilor în devenirea lor normală în „urechi de măgar” sub cotul care le ridica și apoi le turtea a avut o viață mai scurtă. Dar îmi amintesc că se turtea și el în ghiozdan. 

Așa e școala și astăzi. Plină de anacronisme, de foi rupte, de sugative și colțare. Hai să nu mai rupem foile dacă avem copii mici. Să îi lăsăm să greșească ca să poate spune mai încolo: Bă, ce prost eram!

Aurora Conrad, 13 noiembrie 2024